Obisnuiam sa-ti mai scriu cate un fragment, cate o idee sau vreo draguta declaratie a sentimentelor mele pentru tine. Ai vazut ca am renuntat la acest obicei de o vreme. Am renuntat la multe obiceiuri de la un timp. S-a dovedit a fi simtita lipsa lor. Sa incep iar sa compar situatia cu un razboi, cu un copil sau cu anotimpurile? Ar fi tare poetic, stiu asta. Dar, stii ca in cazul asta razboiul ar fi un masacru, copilul bolnav si de nestapanit, iar toamna...toamna ar fi una tarzie cu ploi reci, foarte reci, vant puternic, iar cerul unul contaminat, contaminat de valul mortii ce s-a patruns prin fiecare fisura sau slabiciune existenta. Asa ca...intuiesc faptul ca nu ti-ar placea sa continui descrierea unui pastel de cosmar.
Chiar nu stiu ce sa mai scriu. Sa-ti zic ce simt? O gaura neagra in burta. Sa imi dau cu parerea despre starea ta sufleteasca? As face si mai cenusii randurile astea. Sa vorbesc de trecut? Da, era bine rau, amintiri frumoase ascunse sub o dezamagire. Nu-mi spune ca vrei sa-ti minunez mintea cu planurile mele de viitor... Si stii de ce? Pentru ca nu am asa ceva, chiar nu am nici un plan.
Stii cum e...totul se schimba. Pana si soarele rasare din alta parte, sa nu mai vorbesc de restul lucrurilor, mai ales cele terestre. Asa ca...era imposibil sa nu se schimbe si omul, si cand zic om ma refer la mine, strict la mine. Stii care e diferenta dintre noi doi? Schimbarea mea e naturala, a ta e una artificiala, iar in comparatie cu alimentele care sunt mai rezistente daca sunt artificiale, comportamentul firesc e mai de lunga durata decat o gandire disperata de moment. Dar, noi nu avem nevoie doar de un moment.
Ajunge...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu