Intrebare

Cel mai mare dusman, dar in acelasi timp nesesizat ca fiind inamic e acela care te face sa suferi cel mai mult. Logic... Fenomenul straniu este acela ca accepti la nesfarsit sau pana la un anumit punct aceasta batjocura, crezand ca este un lucru normal, chiar necesar. Percepi jignirile sau injuraturile ca fiind declaratii spuse din inima. Vezi pasiune in palmele date de persoana respectiva. Faptul ca te face de ras in preajma altora e un prilej de a-i lua apararea. Observatiile parintilor facute la adresa ei sunt pentru tine doar niste rautati si noi obstacole aparute in drumul cel sigur si drept, ce nu trebuie deranjat de nimeni. In caz ca te inseala, te consolezi cu gandul ca in acel cearsaf nu exista aceeasi dragoste ca in al vostru si pe langa asta te multumesti cu niste scuze patetice si disperate, crezand ca acea experienta a reprezentat cea mai mare si dura lectie de viata pentru persoana respectiva. Tu chiar speri ca a invatat ceva si ca a fost singura si ultima data. Tu defapt esti un orb. Refuzi fel si fel de "platouri" mai bune, mai satisfacatoare, mai de moment pentru acea fiinta ce o consideri eterna a ta. Defapt...iti lasi viata sa treaca fara sa-i gusti cadourile. Soiul asta de respect cica se cheama fidelitate. Necesar fiind probabil doar intr-o familie, casnicie. Acest raufacator, nu-ti da dreptul de a fi cel mai bun. Aceasta persoana iti poate fi dusman doar atunci cand o iubesti, sau crezi in existenta acestui sentiment. Ma gandesc acum...in lipsa iubirii nu era nici decum dusman, poate chiar cel mai bun prieten. Oara daca valurile timpului vor curata sufletul de acesta dragoste, persoana respectiva va mai putea deveni din inamic un prieten foarte bun?...