Buna,

Obisnuiam sa-ti mai scriu cate un fragment, cate o idee sau vreo draguta declaratie a sentimentelor mele pentru tine. Ai vazut ca am renuntat la acest obicei de o vreme. Am renuntat la multe obiceiuri de la un timp. S-a dovedit a fi simtita lipsa lor. Sa incep iar sa compar situatia cu un razboi, cu un copil sau cu anotimpurile? Ar fi tare poetic, stiu asta. Dar, stii ca in cazul asta razboiul ar fi un masacru, copilul bolnav si de nestapanit, iar toamna...toamna ar fi una tarzie cu ploi reci, foarte reci, vant puternic, iar cerul unul contaminat, contaminat de valul mortii ce s-a patruns prin fiecare fisura sau slabiciune existenta. Asa ca...intuiesc faptul ca nu ti-ar placea sa continui descrierea unui pastel de cosmar.
Chiar nu stiu ce sa mai scriu. Sa-ti zic ce simt? O gaura neagra in burta. Sa imi dau cu parerea despre starea ta sufleteasca? As face si mai cenusii randurile astea. Sa vorbesc de trecut? Da, era bine rau, amintiri frumoase ascunse sub o dezamagire. Nu-mi spune ca vrei sa-ti minunez mintea cu planurile mele de viitor... Si stii de ce? Pentru ca nu am asa ceva, chiar nu am nici un plan.
Stii cum e...totul se schimba. Pana si soarele rasare din alta parte, sa nu mai vorbesc de restul lucrurilor, mai ales cele terestre. Asa ca...era imposibil sa nu se schimbe si omul, si cand zic om ma refer la mine, strict la mine. Stii care e diferenta dintre noi doi? Schimbarea mea e naturala, a ta e una artificiala, iar in comparatie cu alimentele care sunt mai rezistente daca sunt artificiale, comportamentul firesc e mai de lunga durata decat o gandire disperata de moment. Dar, noi nu avem nevoie doar de un moment.
Ajunge...

Sau asa:

Ma, ce atata frectie?! De ce am ajuns eu sa ma vorbesc singur de rau? Pentru ca v-ati facut voi, cei din jur, o parere comuna despre mine? Ok, e comuna, dar poate nu si corecta. Am pierdut prea mult timp pentru a va face pe voi sa va simtiti bine. Am inteles intr-adevar ca timpul inseamna bani. Nu o zic de parca as fi vreun om de afaceri, dar viata asta a inaintat si m-a facut sa inteleg ca de la varsta asta banul este mai necesar, nu important, decat persoanele dragi, ca sa nu ma rezum doar la prieteni. Faptul ca nu am mai avut timp pentru fiecare, ca m-am indepartat de majoritatea si mi-am restrans cercul persoanelor de contact mai des la cateva, ca am fost rece cu multi care nu erau obisnuiti cu mine in felul asta, ca m-am inchis in mine si mi-am schimbat stilul de viata se datoreaza doar dorintei mele de a face bani si de a aduce ceva nou, in viata mea, prin prisma lor. Am realizat pentru inceput mai mult decat destule fata de cat isi imagina sufletul meu. Sunt foarte mandru de mine. Si persoanele care au incercat sa ma inteleaga sunt mandre de mine. Imi pare rau ca in postul trecut am scris defapt parerea persoanelor care n-au habar sa ma aprecieze, dar ma bucur enorm ca am realizat atat de repede. Am mai realizat ca pentru a atinge telurile mele e nevoie de munca, multa munca. Eu am inceput deja aceasta munca, oricat ar fi ea de grea, sunt sigur ca pe viitor va deveni mai comoda, ori din obisnuinta, ori din pricina maturizarii si evolutiei din punct de vedere al carierei. Nu mi-e rusine sa fac bani de la varsta asta, mi-e rusine sa nu am bani. In afara bugetului meu care este in regula, pot spune ca sunt fericit si datorita unor persoane dragi. Nu stiu cat la suta am avut eu influenta, dar stiu ca s-au schimbat in bine si au dovedit ca pot fi si asa. Pentru evolutia si realizarile lor eu le ofer tot respectul, nu ca inainte nu l-ar fi avut. Tin sa le multumesc pentru faptul ca m-au impresionat placut si mi-au luat niste ofuri de pe inima. Sunt mandru de voi. Eu am fost mereu deschis, de aceea am scris si acest post, si va voi astepta inapoi, pe toti "nemultumitii", cu bratele deschise. Imi multumesc mie si voua pentru tot.

Vreau sa scap de mine

Nu-mi vine sa cred! Toate laudele si sustinerea din partea celor din jur, care spuneau ca sunt mai mult decat ok, au creat din mine un monstru. Am un caracter slab, foarte slab. Toate "declaratiile" primite de la cei dragi mi-au dat impresia ca sunt un pui de zeu si ca tot ce fac si ce zic e bine. Am avut parte de intelegere si afectiune din toate directiile incat am uitat adevarata valoare a sentimentelor bune. Si culmea, vreun gand cat de mic, dar rau, pe care-l auzeam ca fiind despre mine din partea unei persoane ma scotea din minti si reactionam ca si cum acea persoana ar fi avut un mare tupeu ca sa ma vorbeasca pe mine de rau sau sa-mi reproseze ceva. De ce raul a invins binele in viata mea? Chiar nu cred ca am nevoie de atitudinea asta flegmatica si toata masa asta de ambitie. Cu toate astea sunt scarbit de latura asta negativa a mea si de multe lucruri ce se petrec in viata mea. Paradoxal, stiu de ce anume am nevoie: de alta portie de afectiune, alta doza de impresii bune ale celor din jur despre mine. E un viciu, il detest, urasc ce am devenit datorita lui, dar nu ma mai satur de el. Daca tot ma distruge mandria asta, barem vreau sa pier ca fiind considerat cel mai cel.