Capitolul I - partea 2

*

*   *

                        − Cioc, cioc! Se poate?

                        − Ia vezi, se poate? (imi raspunde amuzantul Marian)

                        − Ce face prietenul meu preferat?

                        − Prietenul preferat? Asta e un fel de “cel mai bun prieten, dar nu chiar”?

                        − Ce-ti place sa critici. Esti ca o femeie, daca ii spui ceva de genul: “Te iubesc, ursuletul meu”, ea iti sare in cap pentru ca tot ce aude e cuvantul urs, ci nici macar ursulet, iar partea cea mai nasoala e aia ca are impresia ca o faci grasa sau paroasa. Stii tu ce zic, amice.  (acum o sa ma umileasca din nou)

                        − Vomit…  Stiu ca tu nu crezi in definitia de “cel mai bun prieten”, doar atunci cand esti beat sau cand te lasa vreo pustoaica legat cu catusele de pat.

                        − Hai, hai. S-a intamplat doar o singura data.

                        − Ce? Sa fi lasat sechestrat in casa de o fetiscana ranita de tine? Nici macar asta.

                        −  Esti rau, am plecat. Iti las cafeaua aici. (cred ca o sa fac si faza cu trantitul usii)

                        − Stai, stai… Scuza-ma. Am avut o zi grea, ia un loc.

                        − Ah, tocmai voiam sa plec cu tot cu clanta.

                        − D-asta te-am si oprit. Glumesc. Dar, chiar sunt plin de spume. (il cunosc si mi-am dat de la inceput seama, nu-s cel mai bun sfatuitor, dar sunt ascultatorul ideal)

                        − Pai?

                        − Politica institutiei ma distruge, frate. Stiu ca lucrez abia de cinci luni aici si ca deja am un birou pentru care altii au muncit cinci ani, dar as fi preferat sa indur toate rahaturile astea inainte sa-l primesc, nu acum. In fine… te-ai pregatit pentru marea petrecere?

                        − Petrecere?! (ce idiot sunt! Acum mi-am adus aminte, e vorba de seara burlacilor, tipul se insoara. Trebuie sa o dau eu cumva ca sa-i schimb figura asta dezamagita de pe fata) Glumeam, ginerica. Trebuia sa fim chit, nu? Am lista facut si mai bine de jumatate din ea bifata. Iar, te-a suparat gay-ul ala de manager? (stiu ca n-are un vagin in pantaloni, dar cel putin am incercat…)

                        − Esti nesimtit. Ai uitat, iar acum ma crezi vreo pasarica de-a ta si imi schimbi mie subiectele. De cat timp ne cunoastem noi?

                        − De…aproape doua decenii? Ce-au mai trecut anii… parca ieri ne urcam pe garaje sa luam mingea. Mai stii faza aia in care ai vrut sa te urci pe garaj si baba aia nebuna a uns cu vaselina locul unde trebuia sa pui mana si ai cazut in ciulini? Plangeai ca o fetita, jur!

                        − Ce ziceai, “ursuletule”? Esti o muiere in haine de barbat. Vorbeam de ultima mea seara ca burlac si nunta de care sigur ai uitat. (da, bine. Sah-mat, Mesia)

                        − A fost o chestie de moment…stii prea bine cat de mult ma intristeaza ca o sa te pierd peste o saptamana.

                        − Nu ma pierzi, idiotule, doar ma insor. (si eu ce spuneam?)

                        − Tot aia…

                        − Esti un egoist. D-aia nu o sa inveti niciodata ca-n viata sunt si alte lucruri mai importante decat distractiile, bautura si tipele pe care tu oricum le vezi ca fiind de unica folosiinta. (acum eu vomit)

                        − Bla, bla… Ia zi, te-ai decis unde faci bairamul pana la urma?

                        − Da. Am un amic, baiat valabil, care are o un colt de paradis undeva la munte. Baietii vor fi acolo de la trei-patru, dar eu am o sedinta foarte important pentru care ma pregatesc si muncesc de trei saptamani. Tocmai d-asta am adus vorba, ma gandeam sa merg cu tine seara in urma lor. Asta daca nu cumva vrei sa te gasesc deja beat p-acolo.

                        − Esti un “scump”. Da, normal o data in viata e condamnat prietenul meu cel mai bun!

                        − Nici tu nu esti mai prejos, “zaharelule”.

                        − Da, ma. Sa-mi spui la cat sa vin sa te iau. Conduc eu.

                        − La cinci sper sa scap, eu oricum vin cu bagajele. Iti dau un mesaj cu jumatate de ora inainte.

                        Ii suna telefonul.

                        − Ma suna, Anda. Doua secunde.

                        − Pai atunci eu am plecat. Sa o pupi din partea mea. Spune-i ca sunt deja “gelos” pe ea. Mai vorbim.

                        − Ok, ok. Te salut, David.

                        − Ceau.

                        In hol… nimeni alta decat viitoarea mea “iubita”:

                        − Buna, cum te cheama, zambet?

                        − “Muncesc Acum”, cred ca “Muncesc” era de ajuns.

                        − Dragut, si cand iti schimbi numele?

                        − Intr-un sfert de ora mi se termina tura. De ce?

                        − Pentru ca iti va fi foame si nu doar tie. Te voi astepta in parcare, “Acum”.

Capitolul I

         − Bucurestiul e visul romanesc, daca vrei sa ai o viata mai putin traditionala nu alegi sa faci studiile sau sa muncesti in orasul cel mai mare din zona in care ai copilarit. Vii in capitala tarii si te incanti cu gandul ca esti undeva mai bine decat cei pe care i-ai lasat in urma. Cu toate astea, ajungi cu conceptul ca bucurestenii sunt oameni rai si reci. Tu habar nu ai ca doar o foarte mica parte din cei ce locuiesc in Bucuresti sunt adevarati bucuresteni. Sincer, nici nu cred in eticheta de bucurestean, probabil ai mai multa identitate daca esti nascut undeva in Maramures. Totusi, o capitala e o capitala si, privind doar in interiorul granitelor, Bucurestiul e “mansarda” natiunii. Eu m-am nascut aici, ai crede ca sunt norocos pentru ca nu mai trebuie sa las o parte din viata in alt loc, dar defapt pentru firea mea e un handicap. As fi vrut sa pot evolua, nu sa ma nasc “evoluat”. Pot sa plec in alt oras mare al tarii, dar numai unul am spus ca e  “mansarda” si n-as vrea sa am parte de o “involutie”. La situatia actuala si cei 26 de ani ai mei ar fi mai putin necesar sa parasesc toata gradina asta zoologica de-aici. Ziceam de situatie, nu e chiar a mea, mai exact e tot ce mi-au lasat parintii mei inainte sa moara: o casa cu geamuri mari, o masina cu personalitate si destui bani sa pot trai tot restul vietii trezindu-ma la cat vreau eu. Toate lucrurile astea inzecite nu i-ar putea inlocui oricum, dar in 4 ani am reusit sa trec peste momentul dureros. Ideea e ca nu a trebuit sa invat niciodata cum sa fac un curriculum, iar daca ar fi nevoie as scrie doar ca ma cheama Spirea David si depozitul in euro, care cu siguranta va fi confundat cu data nasterii. Scuza-ma, iar m-am lasat purtat de val. Cu ce ziceai ca te ocupi, a...? (incerc sa-mi amintesc numele).

                        − Mia, Mia ma numesc.

                                    − Da, da, stiu scuze, cred ca e de la gin. (n-a suparat-o asta, sigur a reusit sa o excite mai tare)

                        − Sunt sigura, a fost o noapte lunga. Ce tarziu s-a facut! Ziceai ca stai aproape? Sau nu ai de gand sa iti ocupe cineva patul in seara asta?

                        Nu e scena mea preferata din vreun film, ci cam asa arata serile in care vreau sa uit ca nu sunt indragostit de una din ele.

                        Dimineata:

                        − Buna dimineata, dragule.

                        − Neata, “ador” sa fiu trezit in felul asta. (imi gadilase buzele, e o chestie extrem de ciudata)

                        − Hai nu fi rau. Uite, mi-am permis sa caut prin bucataria ta si ti-am facut o cafea. Sa-mi spui daca mai vrei zahar.

                        − Mersi, las-o pe noptiera. Ma duc sa ma spal pe dinti. Trebuie sa plec undeva.

                        − Serios? Parca ziceai ca nu lucrezi.

                        − Nu lucrez, sunt doar afaceri.

                        − Inteleg…

                        − Te sun eu, am plecat, scumpo. Pa-pa.

                        Stiu ca n-a crezut minciunile, dar ma sperie gandul cand ma gandesc la ce urmeaza dupa cafeaua de dimineata facuta de ea la mine acasa.

                        E o dupa amieaza placuta. E soare, dar nu mi-e cald in sacou. E perfect. As fi intrat in restaurantul meu preferat, dar l-am vazut de afara pe Radu Varzaru. E genul de tip…al carui nume de familie iti spune tot ce ai vrea sa stii despre el. Un ratat care a ajuns sa faca multi bani tastand in niste programe imposibile oamenilor normali. Am promis ca-l protejez in liceu dupa ce m-a ajutat sa ma combin cu sora lui mai mare. Se pare ca nu a aflat ca am absolvit de 7 ani. Merg mai departe, sper sa nu ridice ochelarii din baclavaua lui… Rahat, idiotul m-a vazut. Vai, nu pot sa cred. Il aud in spatele meu cum ma striga, tocilarul a iesit din restaurant sa-mi strice ziua. Nu pot face asta… O sa-i raspund:

                        − Servus, “frumuselule”! De unde ai aparut?

                        − Salut, David! Cat ma bucur sa te vad, vino sa mananci cu mine, fac cinste!

                        − Sentimentul e reciproc… (cinste?! Ok, virginule. Da, stiu ca am multi bani, dar e mai buna mancarea platita de altii) Hai sa intram, maestre.