− Bucurestiul e visul romanesc,
daca vrei sa ai o viata mai putin traditionala nu alegi sa faci studiile sau sa
muncesti in orasul cel mai mare din zona in care ai copilarit. Vii in capitala
tarii si te incanti cu gandul ca esti undeva mai bine decat cei pe care i-ai
lasat in urma. Cu toate astea, ajungi cu conceptul ca bucurestenii sunt oameni
rai si reci. Tu habar nu ai ca doar o foarte mica parte din cei ce locuiesc in
Bucuresti sunt adevarati bucuresteni. Sincer, nici nu cred in eticheta de
bucurestean, probabil ai mai multa identitate daca esti nascut undeva in
Maramures. Totusi, o capitala e o capitala si, privind doar in interiorul
granitelor, Bucurestiul e “mansarda” natiunii. Eu m-am nascut aici, ai crede ca
sunt norocos pentru ca nu mai trebuie sa las o parte din viata in alt loc, dar
defapt pentru firea mea e un handicap. As fi vrut sa pot evolua, nu sa ma nasc
“evoluat”. Pot sa plec in alt oras mare al tarii, dar numai unul am spus ca
e “mansarda” si n-as vrea sa am parte de
o “involutie”. La situatia actuala si cei 26 de ani ai mei ar fi mai putin
necesar sa parasesc toata gradina asta zoologica de-aici. Ziceam de situatie,
nu e chiar a mea, mai exact e tot ce mi-au lasat parintii mei inainte sa moara:
o casa cu geamuri mari, o masina cu personalitate si destui bani sa pot trai
tot restul vietii trezindu-ma la cat vreau eu. Toate lucrurile astea inzecite
nu i-ar putea inlocui oricum, dar in 4 ani am reusit sa trec peste momentul
dureros. Ideea e ca nu a trebuit sa invat niciodata cum sa fac un curriculum,
iar daca ar fi nevoie as scrie doar ca ma cheama Spirea David si depozitul in
euro, care cu siguranta va fi confundat cu data nasterii. Scuza-ma, iar m-am
lasat purtat de val. Cu ce ziceai ca te ocupi, a...? (incerc sa-mi amintesc
numele).
− Mia, Mia ma numesc.
− Da, da, stiu scuze, cred ca e de
la gin. (n-a suparat-o asta, sigur a reusit sa o excite mai tare)
−
Sunt sigura, a fost o noapte lunga. Ce tarziu s-a facut! Ziceai ca stai
aproape? Sau nu ai de gand sa iti ocupe cineva patul in seara asta?
Nu
e scena mea preferata din vreun film, ci cam asa arata serile in care vreau sa
uit ca nu sunt indragostit de una din ele.
Dimineata:
−
Buna dimineata, dragule.
−
Neata, “ador” sa fiu trezit in felul asta. (imi gadilase buzele, e o chestie
extrem de ciudata)
−
Hai nu fi rau. Uite, mi-am permis sa caut prin bucataria ta si ti-am facut o
cafea. Sa-mi spui daca mai vrei zahar.
−
Mersi, las-o pe noptiera. Ma duc sa ma spal pe dinti. Trebuie sa plec undeva.
−
Serios? Parca ziceai ca nu lucrezi.
−
Nu lucrez, sunt doar afaceri.
−
Inteleg…
−
Te sun eu, am plecat, scumpo. Pa-pa.
Stiu
ca n-a crezut minciunile, dar ma sperie gandul cand ma gandesc la ce urmeaza
dupa cafeaua de dimineata facuta de ea la mine acasa.
E
o dupa amieaza placuta. E soare, dar nu mi-e cald in sacou. E perfect. As fi
intrat in restaurantul meu preferat, dar l-am vazut de afara pe Radu Varzaru. E
genul de tip…al carui nume de familie iti spune tot ce ai vrea sa stii despre
el. Un ratat care a ajuns sa faca multi bani tastand in niste programe
imposibile oamenilor normali. Am promis ca-l protejez in liceu dupa ce m-a
ajutat sa ma combin cu sora lui mai mare. Se pare ca nu a aflat ca am absolvit
de 7 ani. Merg mai departe, sper sa nu ridice ochelarii din baclavaua lui…
Rahat, idiotul m-a vazut. Vai, nu pot sa cred. Il aud in spatele meu cum ma
striga, tocilarul a iesit din restaurant sa-mi strice ziua. Nu pot face asta… O
sa-i raspund:
−
Servus, “frumuselule”! De unde ai aparut?
−
Salut, David! Cat ma bucur sa te vad, vino sa mananci cu mine, fac cinste!
−
Sentimentul e reciproc… (cinste?! Ok, virginule. Da, stiu ca am multi bani, dar
e mai buna mancarea platita de altii) Hai sa intram, maestre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu